M-am convins că nu sunt pe treaba mea

Cu puțin timp înainte

Am avut o zi, hai nu proastă, dar nici productivă. Mi-a luat tare mult să mă concentrez la lucruri pe care, de altfel, le fluier într-o zi când îmi merg motoarele blană. Poate de vină e faptul că mi-e foame, dar mi-e prea greață să mănânc și de sâmbătă, după rapel, nu prea îmi mai aduc aminte ce am mâncat de fapt. Am avut câteva efecte secundare după a doua doză de vaccin, nimic nepământean și de speriat, practic în afară de febră le-am cam bifat pe toate. Băi, dar am rămas cu senzația asta de greață și sensibilitate la mirosuri, încât nu-mi intră nimic. Așa că nici creierul, nici trupșorul ăsta de bondar(ă) nu sunt în firea lor, unde mai pui că îi dau cu cafea maxim, apă mai puțin; s-or revolta și ele.

Stăteam în casă, mai precis în pat, de duminică de la prânz. Și știi cum funcționează mintea umană: când ești sănătos și liber să faci ce vrei, ești mega plictisit, dar cum te simți oleacă rău, pe toate le-ai face, dar nu poți.

Termin munca, dau câteva ture prin casă, închid repede ușa la bucătărie să nu mai vad vasele nespălate din chiuvetă și ies în curte să inspir puțin aer curat. Mă și începe iar turmentatu’ ăla de cățel al vecinilor să latre și scoate niște sunete atât de pițigăiate și enervante, încât ți se ridică părul în cap. Are ore fixe: în fiecare după amiază, după ora 17 are program de lătrat într-una, până termini toate înjurăturile pe care le-ai auzit de când erai embrion la mamă în sac.

Așa că iau copilu’, cheile de la mașină, portofelul cu actele și plec să văd ce au mai făcut meseriașii pe șantier unde construiesc casa mamei mele, ‘ici la 2 km de casa mea, unde nu e nimeni deocamdată, deci puteam să merg îmbrăcată fix cum eram.

Îmi place teribil să merg pe șantier. Este prima mea experiență în construcția unei case și este foarte tare să vezi cum de la zi la zi se transformă dintr-o schiță, într-un cămin. Plus că locul este atât de liniștit și, spre deosebire de curtea mea, în curtea mamei mele se aud triluri de păsărele (necunoscute mie), de ți-e mai mare dragul. 

După o infuzie de liniște și un aproape apus privit din fund, pe o grămadă de pietriș, timp în care Anastasia, costumată într-o balerină roz se bălăcea în mocirlă, parcă simt așa o poftă de pizza cu multă brânză. 

Ah, pai și ce mă gândesc eu? E deja seară, trafic nu mai e și imediat ajung la găurică la Jerry’s; dacă sun acum, mai fac vreo douăj’ de minute și aia e, ajung imediat. Ce să-mi mai bat capul să mai pregătesc cina, și-așa nu aveam nimic decongelat, iar pizza e limbaj universal la noi în familie. Gata, mă duc în Bucureștii Noi să iau pizza. 

Zis și făcut, dau comanda pe drum, ajung la pizzerie, intru și ca de obicei, e deja pregătită. Fac câteva glume slăbuțe, eu îl văd pe băiat că se cam uită la mine, nici el nu știe dacă să râdă sau nu, în fond era o glumă despre bărbați și poate nu a gustat-o. Ieșim din pizzerie bucuroase și ne ducem la mașină. Îmi dau seama că acasă nu avem apă de băut, dar știam că e un Lidl foarte aproape și am intrat să luăm câteva sticle. 

Iau un coș mare, intrăm în magazin și începe cursa 100 de metri garduri după Anastasia, care ba vrea ouă de ciocolată, ba vrea în căruț, ba vrea frupte; eu mai tare mă temeam că scap naiba portofelul sau îl așez în coș și apoi uit de el, că sunt șefa la pierdut chestii. 

- Hei, duamna, ieșiți vă rog din magazin! Ieșiți doamnă că nu aveți voie fără mască în magazin! 

Nimeni, nimic.

- Duamnă, nu mai înaintați că mă dau ăștia afară! Ieșiți din magazin, că nu aveți voie fără mască!

Îl văd pe paznic aproape alergând spre mine și fluturând agitat din mâini. Aproape că mă dau într-o parte să îi fac loc să treacă, mi-am dat seama după fața schimonosită că e gravă situația dacă e atât de panicat. 

Când în sfârșit atenția mi se mută cu adevărat de la Anastasia, care se tot învârtea când pe căruț, când sub căruț, la paznic, apoi la cei 100 de ochi care mă priveau curioși, mi-a picat cerul fix în cap. 

Bineînțeles că tot magazinul, marți seară la ora 20:40 se uita la una cu moț în vârful capului, în papuci de cauciuc, cu 3 numere mai mari, pantaloni de pijamale bej cu bufnițe roșii, tricou și hanoracu’ supradimensionat al bărbatului și FĂRĂ MASCĂ. Eu eram duamna care de fapt se uita nedumerită la ceilalți, convinsă că cineva se ceartă cu altcineva prin magazin și de aia e atâta vâlvă. Mie nu îmi place să stau cu gura căscată când se întâmplă vreun incident prin magazine, îmi văd de treaba mea. De-aia eram total absenta și absolut nicio secundă nu mi-am dat seama că sunt în mijlocul magazinului (deci nu aveam cum să ies imediat, fără să nu trec pe lângă ditai coada de oameni care m-ar fi privit urât și s-ar fi ferit ca de ciumă), total relaxată, făcându-mi cumpărăturile în haine de casă (de asta eram conștientă, doar că nu îmi pasă), fără rahatul ăla de mască, de care am uitat cu desăvârșire. 

Nu știu dacă are vreo legătură cu faptul că la nivel subconștient știam că m-am vaccinat și cumva eu chiar era să mă port normal, așa dintr-odată. Sau poate sunt efectele secundare! :)) Dar acum când îmi aduc aminte fețele celor din jur, care îmi așteptau reacția, probabil după felul cum eram îmbrăcată își imaginau că protestez și vreau sa le arăt eu lor că virusul, la fel ca și bunul meu gust la îmbrăcăminte, nu există. HAHAHAHA! 

Norocul meu a fost o domnișoară care mi-a înțeles siderarea și m-a întrebat dacă vreau să mă ajute cu o mască. 

Domnișoara cu măști în punguța de congelator, știu că nu vei citi asta niciodată, dar îti mulțumesc pentru ajutor!

Pur si simplu, nu mi-am dat seama că nu m-am echipat cu masca, ceea ce fac întotdeauna când ies în oraș. Bănuiesc că e ceva ce se întâmplă frecvent oamenilor, în special celor care lucrează de acasă și mai ales celor care stau la țară. Noi nu ieșim pe uliță cu mască, trăim într-o bulă mai relaxată, din fericire. 

Stai! Asta nu e tot! Păi când ajung eu la casă în ținuta aia bombă și văd că Anastasia nu e în spatele meu, mă panichez puțin și încep să o strig mai tare. Era coadă mare, cum e aproape de închidere. Mă și vine a mea, cu papucii ei plini de nămol, rochiță de balerină roz (pudrată de la grămada de nisip în care s-a scăldat) și căciula ei rusească roz. Atât!

Am ieșit din magazin complet buimacă, râzând ca prostănaca de mine, de noi, de situație. Abia atunci am realizat de ce chiar și baiatu’ de la pizza se uita ciudat la mine.

Eu știam dintotdeauna că nu sunt un om ca toți ceilalți, că dacă săptămâna trece fără vreo pățanie, următoarea recuperez fără discuție. Dar astăzi, încă o dată, m-am convins că nu sunt pe treaba mea. Și nu neapărat din cauza papucilor de cauciuc, că la țară merge de colea până colea. Ci mai mult pentru că le și atrag; eu sunt făcută ca să am parte de aventuri înlănțuite, pe care dacă le povestești cuiva crede că exagerezi. 

Partea bună este că abia acum am ajuns să le înțeleg pe femeile care merg în halat și papuci de casă pe stradă. Și așa cum spune și soțul meu, de acum să nu mă mai mir când le văd pe Berzei cu punga de cumpărături și halat asortat cu papuci cu puf. Pentru că treaba este fapt, foarte simplă: stai în pat și te uiți la Chefi la cuțite sau vezi vreo reclamă la ruladă cu cremă de căpșuni și na, ți se face poftă. Te ridici din pat, iei halat pe tine că poate pijamaua e transparentă și oricum, e încă răcorică, în special pe seară, și pleci la Lidl. Firesc, nu?

Eu de unde era să știu că mă duc puțin pe șantier (în aproape pustietate) și brusc mi se face poftă de pizza?

Ah, în plus față de astea, când am ajuns acasă și m-am uitat pe bonul de la Lidl, am observat că doamna de la casă nu mi-a taxat cutia de înghețată pe care o țineam în brațe. Eu eram luată de val, cu ochii pe copil, nu mi-am dat seama să o pun pe bandă, iar ea era atât de amuzată de apariția Anastasiei, că puteam să țin și un curcan în brațe la ora aia.